Atunci când se vorbeşte de paradisuri fiscale, lumea se gândeşte, în general, la Alpii elveţieni şi la insulele Caraïbe. Dar locurile tradiţionale- fie că vorbim de Elveţia, de Lichtenstein, de Luxemburg sau de Caraïbes sau de insulele Virgine britanice-sunt concurate cu succes de Statele Unite, unde avocaţii din şapte state, cum sunt Nevada şi Alaska, fac tot posibilul să-i atragă aici pe cei mai bogaţi oameni de pe planetă. Ei propadă conceptual de “fiducie de cheltuieli auto-stabilită”.

              Fiducia poate fi definita ca „actul juridic prin care o persoană, fiduciarul, dobândeşte de la o altă persoană, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligaţii care îi limitează exerciţiul, printre care figurează în general aceea de a transfera acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui tert beneficiar. Fiducia este o instituţie juridică polimorfă, având multiple finalităţi (fiducie-gestiune, fiducie-garanţie), printre care şi fiducie-gestiune) prin care „în loc de a investi pe gratificat cu proprietatea bunurilor care alcătuiesc liberalitatea, dispunătorul preferă să le cedeze în prealabil unui terţ care va fi însărcinat să le gereze în contul gratificatului şi să le transfere ulterior acestuia”.

        În Texas,nu există taxe pe venit personal, iar taxa brută de afaceri este la un nivel scăzut (proprietarii unici şi parteneriatele generale sunt excepţiile scutite de impozite). Nu există însă niciun paradis fiscal care să-i mulţumească pe toţi. Unele zone s-au specializat pe activităţile bancare, altele servesc interesele multinaţionalelor, în timp ce celelalte adună sub umbrela lor protectoare bogaţii lumii. În plus, despre această lume a finanţelor „offshore” – ţările sau jurisdicţiile cu o legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu impozite foarte scăzute -, nu totul este de bine. Toate aceste raiuri ale finanţelor au legi stricte referitoare la spălarea banilor negri pentru a se asigura că instituţiile financiare care-şi au sediul acolo nu sunt folosite în scopuri ilicite. Departamente speciale investighează orice posibilă încălcare a reglementărilor. În plus, băncile „offshore” au proceduri stricte de „cunoaştere a clientului” astfel încât conturile zise anonime au devenit doar poveste. Cât timp afacerile sunt legale, secretele financiare sunt apărate cu sfinţenie. În paradisurile fiscale este interzisă dezvăluirea oricărui aspect al tranzacţiilor, inclusiv informaţiile cu privire la conturile bancare private, fără un ordin judecătoresc. Sunt amenzi uriaşe sau chiar pedeapsa cu închisoarea pentru angajaţii băncilor care încalcă intimitatea unui posesor de cont. Ţări ca Bahamas fac din statutul de paradis fiscal o parte a strategiei lor de marketing. Şi au şi de ce. Autohtonii, dar şi rezidenţii străini nu plătesc niciun fel de taxă.În raiul fiscalităţii, este importantă rezidenţa, nu cetăţenia. Conform celui mai recent raport, între numărul celor cu averi de peste un million de dolari era 27.000 de miliarde, dintre care 8.500 de miliarde (31%) erau înregistrate într-un paradis fiscal. Merrill Lynch estimează o creştere a acestor averi „offshore” cu 600 de miliarde anual. În lume, sunt nu mai puţin de 73 de astfel de refugii pentru evitarea taxelor, conform datelor deţinute de organizaţia nonprofit Tax Justice Network., care militează împotriva acestor paradisuri pentru cei bogaţi. Motivul invocat este faptul că acestea alimentează sărăcia în lume.Iată câteva dintre aceste raiuri financiare:

          Antilele Olandeze.Autorităţile au adoptat legislaţia „offshore” prin care reduc cu 90 de procente impozitul pentru unele venituri pasive derivate de companiile locale competente. Din 1940, aici s- a creat un climat favorabil pentru companiile „offshore”. În fiecare an, aproximativ 3.600 de miliarde din banii companiilor străine circula prin băncile din Antilele Olandeze şi din Olanda. În Antile este şi “casa” Quantum Fund deţinut de George Soroş, dar şi a sucursalelor a mai mult de 50 de bănci internaţionale.
             Hong Kong. Fără impozit pe salariu, fără taxe pentru profiturile realizate din vânzarea investiţiilor capitale şi multe deducţii de la plata contribuţiilor către stat pentru persoanele fizice. Există o taxă pe venit standard de 16% şi o taxă pentru corporaţii de 17,5%. Guvernul s-a angajat să dezvolte într-atat legislaţia pentru taxe şi finanţe încât zona să devină cel mai important paradis fiscal din Asia.
           Elveţia. Străinii care devin rezidenţi ai acestei ţări pot găsi aici paradisul fiscal pe care şi l-au dorit. Asta, după ce anterior şi-au negociat venitul care va fi taxat în cantonul administrativ în care vor locui. În general, venitul care urmează să fie taxat este egal cu de cinci ori suma plătită pentru chiria unei locuinţe. Această politică fiscală aduce anual economiei peste 2 miliarde euro.
            Liechtenstein. Micul principat apără straşnic secretul bancar încă din 1926, fiind unul dintre cele mai „bătrâne” paradisuri fiscale din lume. Familiile regale ale Marii Britanii, Belgiei şi Luxemburgului se numără printre cei care apreciază discreţia instituţiilor financiare din principat, guvernat de aceeaşi familie, de 800 de ani. Nu se percep taxe pentru majoritatea companiilor sau proprietăţilor deţinute de străini.
             Insulele Cayman.Aici chiar este raiul pe pământ. Zero taxe pentru companiile sau rezidenţii străini. Aici sunt localizate 40 dintre cele mai mari bănci din lume. În 2000, organizaţiile multilaterale au catalogat oficial Insulele Cayman drept un paradis fiscal, dar şi ca un teritoriu necooperant în lupta împotriva spălării banilor negri.
             Bahamas.Un paradis pentru iubitorii de golf şi unul pentru cei care vor să scape de impozitele mari. În Bahamas nu există taxe pe venit personal şi nici pentru profiturile realizate din vânzarea investiţiilor capitale. Iar cei care au rude bogate pot dormi liniştiţi. Statul nu le va înjumătăţi moştenirea. 
            Panama.Unii o numesc „Elveţia Americii Latine”. Oferă o infrastructură financiară solidă, iar rezidenţii străini şi corporaţiile sunt scutiţi de taxe. În plus, costurile de trai sunt minime.

Listele cu paradisuri fiscale publicate dupa summitul G20

       Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) a publicat, la cererea G20, trei liste privind paradisurile fiscale care nu sunt in conformitate cu regulile mondiale privind schimbul de informatii fiscale, scrie Le Figaro.

1. Lista alba: statele sau teritoriile care au implementat standarde internationale, prin semnarea a cel putin 12 acorduri in domeniul fiscal: Argentina, Australia, Barbados, Canada, China, Franta, Germania, Grecia, Guernsey, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Jersey, Coreea, Malta, Mauritius, Mexic, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Insulele Seychelles, Slovacia, Africa de Sud, Spania, Suedia, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Marea Britanie, Statele Unite, Insulele Virgine.

2. Lista gri: statele sau teritoriile care s-au angajat sa respecte standardele internationale, insa au semnat pana acum mai putin de 12 acorduri.

– Lista gri inchis (paradisuri fiscale identificate in 200 de OCDE): Andora, Anguilla Antigua, Barbados, Aruba, Bahamas, Bahrein, Belize, Insulele Bermude, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Insulele Cook, Republica Dominicana, Gibraltar, Granada, Liberia, Liechtenstein, Insulele Marshall, Monaco, Montserrat, Nauru, Antilele Olandeze, Niue, Panama, Sfantul Kitts si Nevis, Sfanta Lucia, Sfantul Vincent si Grenadine, Samoa, San Marino, Insulele Turks si Caicos, Vanuatu.

– Lista gri deschis (alte centre financiare): Austria, Belgia, Brunei, Chile, Guatemala, Luxemburg, Singapore, Elvetia.

3. Lista neagra: statele sau teritoriile care nu s-au angajat sa respecte standardele internationale: Costa Rica, Malaezia, Filipine, Uruguay.

        In ultimele saptamani, mai multe state intrate in vizorul comunitatii internationale au oferit dovezi de bunavointa pentru a evita sa fie incluse de OCDE pe lista actualizata pe care o cer tarile mari, scrie NewsIn.

          Problema paradisurilor fiscale, „gauri negre in privinta finantelor”, a fost readusa in discutie in noiembrie 2008, in perioada cea mai grava a crizei financiare, la o reuniune a 17 tari organizata la Paris, la initiativa Germaniei si Frantei. Statele participante au cerut OCDE sa reactualizeze, pana la mijlocul anului 2009, lista neagra a paradisurilor fiscale, la care Berlinul cerea adaugarea Elvetiei.

          O lista precedent a fost publicata la inceputului anilor 2000 de OCDE. Dar aceasta nu numara decat trei tari – Monaco, Andorra si Liechtenstein. O parte dintre state au fost sterse de pe lista de-a lungul anilor, dupa ce si-au luat angajamente de transparenta.

            Temandu-se sa nu figureze pe lista reactualizata, Belgia, Austria, Luxembourg, Elvetia, Liechtenstein, dar si Andorra au anuntat in ultimul moment o modificare a legislatiilor nationale privind secretul bancar.

          Potrivit metodologiei OCDE, o tara trebuie sa indeplineasca patru criterii pentru a se incadra in categoria paradisurilor fiscale. In primul rand, asocierea cu paradisurile fiscale tine de nivelul impozitelor percepute care este foarte scazut, iar in unele cazuri zero. Dar acest criteriu nu este suficient in conditiile in care fiecare jurisdictie are dreptul sa stabileasca individual nivelul impozitelor percepute in interiorul sau. Celelalte criterii enuntate de OCDE se refera la lipsa transparentei operatiunilor bancare, existenta unor reglementari care impiedica schimbul de informatii referitoare la impozite intre guverne si lipsa unor conditiilor ca activitatile economice intreprinse de companii sa fie unele substantiale. Acest ultim criteriu poate releva intentia anumitor state de a atrage investitii doar pe baza oportunitatilor oferite de nivelul de impozitare – asa-numitele centre offshore.
           Acordurile incheiate recent nu vizeaza insa si centrele offshore pe care companiile le folosesc pentru a-si reduce costurile cu impozitarea. Daca in perioada dintre cele doua razboaie mondiale paradisurile fiscale erau asociate cu indivizii bogati care erau atrasi aici de nivelul redus al impozitarii, incepand cu anii ’50 acesteau au inceput sa fie tinta predilecta a companiilor care incercau sa-si reduca sumele destinate impozitelor.
           Devenind rezidenti ai unei tari paradis fiscal, in cazul indivizilor, sau instalandu-si sediul aici, in cazul corporatiilor, actorii economici beneficiaza de taxele si impozitele tarii respective, asadar veniturile si beneficiile vor fi impozitate mult mai putin decat in tarile lor de origine. In acest fel, paradisurile fiscale isi asigura sursele de capital necesare expansiunii economice.
            Grupul de presiune Tax Justice Network estimeaza ca pierderile generate sistemului global de impozitare prin intermediul paradisurilor fiscale se ridica la 255 mld. dolari pe an, dar aceste cifre nu sunt acceptate in unanimitate. OCDE, de exemplu, estima ca la nivelul lui 2007 capitalurile plasate prin intermediul firmelor offshore in paradisurile fiscale atingeau o valoare cuprinsa intre 5.000 si 7.000 mld. dolari. Numai in Insulele Cayman capitalurile de acest fel erau estimate la 1.400 mld. dolari.
           Initiativele OCDE si acordurile la care s-a ajuns in ultima perioada ar putea genera insa o schimbare nesemnificativa a acestei situatii, spun scepticii. Si aceasta in conditiile in care guvernele straine care vor sa afle mai multe informatii referitoare la clientii bancilor aflate in jurisdictii considerate paradisuri fiscale trebuie sa faca dovada suspiciunilor lor. Iar in situatia in care dovezile sunt foarte greu de obtinut multe dintre demersuri ar putea ramane fara raspuns.
          Cel mai semnificativ impact in ceea ce priveste evaziunea fiscala prin intermediul paradisurilor fiscale este cel asupra tarilor emergente, care nu detin instrumentele necesare pentru a forta un schimb de informatii. Organizatia caritabila Oxfam estimeaza ca tarile emergente ar putea pierde prin intermediul paradisurilor fiscale mai multi bani decat au primit sub forma de ajutor strain.
            Mai mult, bancheri si avocati din centrele financiare afectate de deciziile privind alinierea la standardele internationale de transparenta pun accentul asupra limitelor implicate de aceste acorduri. Ei vad aceste decizii ca pe un compromis intre necesitatea cooperarii cu guvernele straine si incercarea de mentinere a secretului bancar.
         In general, paradisurile fiscale au un sistem de control monetar dublu care distinge atat intre rezidenti si non-rezidenti, cat si intre monedele locale si monedele straine. Rezidentii sunt, de obicei, subiectul controalelor monetare, iar non-rezidentii nu. De asemenea, paradisurile fiscale au monede foarte usor convertibile in dolari, euro sau lire sterline.
          Daca marile corporatii beneficiaza de pe urma instituirii de centre offshore, persoanele fizice obtin avantaje prin intermediul bancilor offshore, banci aflate de obicei in jurisdictii cu fiscalitate redusa, in afara tarii de rezidenta a deponentului. Avantajele de care beneficiaza acesti deponenti sunt: mentinerea secretului bancar, impozitare redusa sau nula, acces facil la depozite si protectie impotriva instabilitatii politice si financiare.
          De regula, paradisurile fiscale sunt asociate cu stabilitatea politica si financiara. Stabilitatea multora dintre paradisurile fiscale – precum Monaco, Liechtenstein, Bermude sau Andorra – este data de asocierea acestora cu economii puternice, ca Statele Unite sau Franta. Altele, desi independente, sunt de asemenea stabile. Este cazul Elvetiei sau cel al Luxemburgului.
         In acelasi timp, mai multe paradisuri fiscale au renuntat la operatiunile care le confereau acest statut in anii ’90, raspunzand astfel presiunilor constante privind transparenta venite din partea OCDE. Acum, atacul asupra paradisurilor fiscale s-a intensificat, iar cercul acestora incepe sa se restranga vizibil.
page-15
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Sursa: www.zf.ro